Bucătăria Hoinară – o experiență de viață

Am strîns iar o samă de evenimente din care aș dori să păstrez aici, pe blogul meu, măcar o amintire, că tare drag îmi e să-mi răsfoiesc postările din urmă și să retrăiesc momentele frumoase, chiar dacă s-au desfășurat cu doar cîteva luni în urmă, sau, în unele cazuri, cîțiva ani. Mă gîndesc că peste vreo 10 ani o să-mi placă și mai mult să văd ce făceam în anul 2019.

Anul ăsta a început bine, am făcut multe lucruri frumoase, multe planuri pentru altele, măcar sumar și tot voi scrie despre ele aici, în ”jurnalul” meu gastronomico-memorialistic. Încep cu cea  mai pregnantă experiență culinară a acestui an, prin adîncimea urmelor pe care le-a lăsat în memoria mea afectivă.

Să încep de undeva… de unde oare?

Instagramul e locul unde eu mă plimb ca-ntr-un parc dintr-un oraș necunoscut, nou pentru mine. Bag nasul într-un colț, găsesc o bancă, într-un alt colț găsesc un lac cu lebede, îl admir puțin și plec mai departe, mai dau un colț pe o alee și găsesc un chioșc cu înghețată, iau una și-o savurez, apoi ies pe poartă și intru din nou în orașul agitat. Deseori o iau ca pe o delectare a creierului, deși probabil că nu e chiar așa o relaxare mentală, dar unele imagini chiar te vrăjesc. Algoritmii prin care Instagramul îți afișează unele imagini au la bază propriile preferințe exprimate prin aprecierile pe care le faci, probabil de aceea m-am trezit deodată că urmăresc un cont care se numește ”Bucătăria Hoinară”, unde observ că multe fotografii sînt făcute în gospodării de oameni obișnuiți, dar și unele pe diverse coclauri necunoscute, cu oameni cunoscuți sau mai puțin cunoscuți. Luni de zile am privit cu interes la fotografii, ca la toate fotografiile care conțin scene de gătit, materii prime, ustensile de gătit etc. dar și cu o admirație sporită pentru calitatea lor artistică. Ca un ignorant în materie de tehnica științei fotografice, apreciam unghiurile de fotografiere, lumina, culoarea, transparențele, ”tablourile” create prin fotografiere, nu atît preparatele, pe care aproape că nici nu le mai observam. Apreciam, dar consideram totul destul de departe de mine, o pagină de bucătari hoinari, fără să înțeleg prea bine ce era în spatele acestui proiect. Pînă cînd la finalul unei postări văd următorul text: ”ne amintim de Dobrogea cea fără de sfârșit … dacă ți-ar plăcea să ne fii alături în aceste călătorii care au ca scop realizarea albumului de fotografie si scurt metraj documentar, scrie-ne”. Adică cineva ar vrea să hoinărească și să bucătărească prin Dobrogea fără mineee? Nu pot pierde așa ceva!

Am scris cîteva rînduri pe mesageria privată, ceva disperat cred, de genul ”vreau și eu cu voooi!!, luați-mă și pe mine!!”, cum numai mama probabil a mai auzit în copilăria mea cînd nu se putea desprinde la nicio plecare de mine, agățîndu-mă de fusta ei și nelăsînd-o să plece nicăieri fără mine. Contrar tuturor normelor de siguranță și securitate recomandate de specialiști, mi-am lăsat și numărul de telefon. Am primit foarte repede un mesaj potolitor, cumva ”nu credem că ați înțeles exact ce facem noi, dar vom vorbi la telefon curînd”. Mă cam dezumflasem, dar am mai căutat cîteva date despre proiect și omul care îl realizează, Răzvan Voiculescu. Ei bine, m-am cam intimidat. Primele fotografii găsite pe net îmi arătau că mă adresasem unuia dintre cei mai buni profesioniști în ale fotografiei din România. Noroc că nu am știut dinainte, poate n-aș mai fi scris nimic, sau poate da, nu prea știu acum. Cert e că, cu toată această faimă de care se bucură, Răzvan Voiculescu m-a sunat chiar a doua zi. A fost o discuție lungă, foarte lungă, dar am vorbit aceeași limbă. Pe Răzvan îl pasionează oamenii, locurile și imaginile, ”cadrele”, dînd naștere unor întîmplări care le pun în comun pe toate. Să vă mai spun care sînt interesele mele principale? Nu cred că mi-aș putea face o caracterizare mai bună decît mi-am făcut-o deja atunci cînd am scris cîteva cuvinte despre mine: ”sînt interesată de tot ce se naște la întîlnirea dintre oameni, locuri, cuvinte și bucate”. Chiar și dacă s-ar fi încheiat aici aventura mea cu Bucătăria Hoinară, și tot m-aș fi considerat cîștigată că am avut ocazia să vorbesc cu realizatorul ei despre Dobrogea, despre locuri prea puțin știute de aici, despre mîncăruri cu totul necunoscute nu numai turiștilor dar chiar și localnicilor, despre locuri pierdute, monumente distruse sau altele recuperate sau conservate, despre o lume aproape dispărută, deși totul a rămas la locul lui, pămîntul, istoria acestuia. Am aflat despre alte proiecte pe care le-a derulat, printre care și trilogia Rost, despre proiectul fotografic Dobrogea, care a dat naștere și unui film de scurt metraj. A rămas un subiect cumva agățat între ceva ce se va întîmpla cîndva, și, deși sînt o optimistă, înțelesesem că e prea puțin probabil că se va întîmpla cu mine însoțindu-i pe ei în hoinăreli. Da, ei mai veneau prin Dobrogea, dar mă gîndeam că asta se va întîmpla undeva la vară, cine vine iarna în Dobrogea să fotografieze?! Pînă la vară o să uităm cu toții de discuțiile astea. Gînduri de toate felurile pe care ți le faci după ce vorbești cu oamenii în general despre proiecte de viitor. Facem? Da, o să facem. Cînd? Cum cînd? Facem, facem, dar nu, nu acum, lasă, mai vorbim noi! Aveam din ce în ce mai multe experiențe de genul ăsta, planuri pentru care nu ne ajungea anul sau chiar viața, dar cînd să ne pornim… pornim cu o pauză. Totuși peste cîteva zile am primit un mesaj care mă anunța că am de citit un e-mail. Am citit un e-mail lung, cu multe puncte, cu date exacte și condiții inițiale care puteau fi acceptate sau nu, nu știu cum, dar deși păreau mai degrabă descurajatoare, mie îmi plăceau toate. Nu m-am gîndit prea mult, de fapt deloc, dacă alții supraviețuiseră acelor experiențe, și aveam deja dovezi că asta se întîmplase, probabil că voi supraviețui și eu. Așa că am zis DA! pe toată linia. Da, habar n-aveam în ce mă băgam.

Și așa am intrat eu într-o nouă etapă a experiențelor mele de gătit. Am gătit mult, cred că puține zile din viața mea de adult au fost lipsite de măcar o bucătăreală simplă, de un mic dejun, prînz sau cină pregătite. Am gătit pentru 25-30 de persoane deodată, am gătit cu prietenii, am gătit în restaurante, cu public exigent urmărindu-mă atent, cu copii, cu soacra, dar nimic nu s-a comparat cu gătitul în natură cu Răzvan alături. Pentru că gătitul e doar pretextul pentru a crea o poveste în care fiecare are un rol: locul din natură pe care îl alege el, ingredientele pe care le aleg eu și preparatul la fel, Masa!– masa care e un personaj în sine în povestea asta, Masa pe care trebuie s-o porți ca pe o cruce acolo unde vei spune povestea ta despre gust și arome, pentru că nu vei găti așa cum știi tu, ci cum se țese această poveste. Pentru tine începe cu curiozitate: unde o să mergem? Deși am zeci de locuri preferate în Dobrogea pe care le-aș fi putut propune, unde m-aș fi văzut ducîndu-mă și ducîndu-i pe alții, nu am zis nimic, am lăsat povestea să curgă. Știam că dacă îți alegi oamenii cu care să te duci la drum, poți merge oriunde îți spun ei cu ochii închiși, știi că va fi bine. Din zecile acelea de locuri, el a ales unul: deasupra lacului Casian, în imediata apropiere a mănăstirii Casian. Am încercat să nu mă arăt surprinsă, să nu fac niciun fel de apreciere, deși în sinea mea explodam de încîntare. Călcasem pe acolo cu ani în urmă și am rămas la fel de încîntată de peisajul oferit de dealuri, lac, cer, vegetație, geologie și spiritualitate care plutește în aer, în apropiere fiind peștera Casian.  Acesta a fost primul loc ales, prima experiență de gătit în natură.

Ne-am pornit dimineața, erau -6 grade într-o zi de februarie. Aveam emoții că va fi prea frig, prea vînt, prea mare disconfortul ca să facem ceea ce ne-am propus, că se va renunța la ideea de a mai găti. Nici vorbă! Totul a decurs aproape ca în planul făcut cu o zi înainte. Am dus tot echipamentul la locul ales pentru fotografiere, și cine cunoaște zona știe despre ce vorbesc. Un drum greu, cu urcușuri și coborîșuri, pietre mari și vegetație uscată, drum de aproximativ jumătate de oră, pe care l-am străbătut de 2-3 ori la venire, 2-3 ori la plecare. Cu Masa! Cu plita imensă și grea de fier, împrumutată de la pescarii care vin cu bărcile la mal în Constanța, la pescărie. Și cu toate celelalte, ingrediente, aparatură. Trei oameni, Răzvan, Adriana Cocic, mîna lui dreaptă în acest proiect, și eu. Și un cîine jucăuș, curios de tot ce e în jurul lui, dar mai ales de ce poate fi ronțăit, Igelkott. Gătitul în sine pentru mine a fost, ca de obicei, cel mai relaxant lucru posibil în acea zi și în următoarele experiențe de acest gen care au urmat, pentru că au fost mai multe. În alte experiențe cu Bucătăria Hoinară am luat drumul Dobrogei de Sud, spre Mangalia, unde am gătit într-o pădure, apoi pe malul lacului Techirghiol, ajngînd într-o zi ploiasă de aprilie pe malul mării, între Vama Veche și 2 Mai, poate cea mai pe sufletul meu dintre toate. Cred că mi-am dorit dintotdeauna toate aceste experiențe, numai că n-am găsit nebunii care să mă însoțească în aceste hoinăreli pe care le visam. Știam că-i voi găsi și că vom face lucruri pe care ni le vom aminti toată viața. Gătitul în sine? Un detaliu. Ceea ce se vede în fotografiile finale? Rezultatul unui drum frumos care ne-a dus către o regăsire a noastră ca persoane în permanentă căutare. Sîntem mereu în căutări, mereu pe drum și cîteva momente ne oprim să păstrăm momente pe care altfel nici nu ne-ar veni să credem că le-am trăit. Asta e pentru mine Bucătăria Hoinară și o voi păstra mereu în inimă ca pe o experiență deosebită de viață pentru care le mulțumesc celor care mi-au oferit-o.

Albumul se va lansa la toamnă, la o dată deja știută, 2 decembrie 2019. Aștept cu nerăbdare acest moment, nu atît pentru a vedea albumul, care vreau să-mi fie surpriză, nu știu ce fotografii vor fi alese, cum arăt eu sau mîncarea pe care am făcut-o, ci pentru că știu că povestea construită în jurul tuturor acestor detalii va fi cea mai importantă.

Ar fi interesantă o postare despre un album de fotografie fără fotografii, dar nu mă lasă inima să nu vă arăt și vouă cîteva. Voi folosi cîteva fotografii făcute de Răzvan Voiculescu, de Adriana Cocic și cîteva făcute de mine în aceste experiențe de hoinăreală și bucătăreală.