Dobrogea – tururi, excursii

Preiau mai jos un text pe care l-am publicat în diverse alte locuri, numai pe blogul meu încă nu.

Scriu în el despre experiențe culinare în Dobrogea, inclusiv litoralul, dar nerezumîndu-mă strict la el. Cînd l-am scris, și de cîte ori l-am recitit, mi-am propus să fac ceva mai mult, cum ar fi, de exemplu, niște călătorii, tururi culinare pe diverse rute din Dobrogea, și pentru alte atracții, dar și pentru experiențe culinare inedite. Anul trecut am făcut cîteva rute, dar într-o formație extrem de redusă, eu și cîteva prietene. Noroc că unii oameni gîndesc și ei ca mine, doar că la scară mai mare, iar întîmplarea a făcut să dăm unii peste alții.

Mîine voi participa la una dintre aceste excursii, pe o rută de care sînt absolut îndrăgostită, Ruta albastră – între cetăți și ape. Pînă mă întorc cu impresii, sper frumoase, și poze, vă las să citiți articolul de mai jos. Are sezonalitatea lui, fiind scris înainte de un 1 mai, după cum veți citi, dar trebuie să mă pregătesc pentru mîine, așa că nu-l mai editez.

Încep cu două poze făcute de mine mai demult, undeva pe această rută.


În aproximativ o lună și jumătate, mai exact pe 1 mai, se deschide, mai mult sau mai puțin oficial, sezonul pe litoral.
Ca și anul acesta, de multe ori se întîmplă ca în apropierea zilei de 1 mai, zi de sărbatoare legală în toate regimurile, să se nimerească și Paștele, motiv pentru care se fac din zile lucrătoare nelucrătoare și rezultă pentru toți oamenii muncii o frumusețe de vacanță. Și pentru că în mai deja vremea se încălzește și vara e destul de aproape, multă lume preferă să petreacă această mini-vacanță pe litoral. Deși obiceiul petrecerii vacanței de 1 mai pe litoral ține de cel puțin 30-35 de ani, între sfîrșitul vacanței de 1 mai și deschiderea oficială a sezonului, hotelurile și restaurantele din stațiunile de pe litoral se închid din nou. Lumea nu se înghesuie să vină și să se bucure de mare și de ce oferă ea și în afara verii calendaristice. Asta deși luna mai e de multe ori mai calduroasă, mai puțin ploioasă și mai însorită chiar decît unele luni august, mai ales finaluri de luni august.

Pentru cine dorește relaxare, plimbare, aer marin, un peisaj deosebit- altul decît cel urban sau montan- și nu doar aglomerație, bronz căpătat în două zile și bălăceală în apa încinsă, litoralul în lunile din extrasezon ar fi locul ideal unde să-și petreacă o vacanță. Chiar și iarna marea oferă o priveliște uluitoare, cei care iubesc marea ar admira-o la fel de mult în timpul unei furtuni sau înghețată. La fiecare început de sezon, încă din faza de pregătire a venirilor pe litoral, mulți prieteni din țară sau din afara țării încep să se intereseze despre ce pot face, unde pot merge, unde pot mînca și bea, cum și unde își pot petrece zilele și nopțile ca să rămînă cu niște amintiri plăcute de pe litoral. Ca mai tot fenomenul turistic din ultimii ani, în care atunci cînd pleci undeva nu te mai saturi doar cu priveliștea, muzeele, întîmplările cu care te saturai cu 20 de ani în urmă, lumea și-a extins și gama de simțuri cu care vrea să se bucure de vacanță și călătorii, mai exact vrea să mănînce cum se mănîncă pe unde merge, să bea cum se bea și să se distreze cum se distrează lumea pe acolo.

Datorită exigențelor publicului călător, și pe litoral au apărut și continuă să apară locuri în care experiența gastronomică începe să fie ceva deosebit. Dacă în urmă cu zece ani îmi era frică de întrebarea “unde putem mînca bine?”, pentru că nu știam ce aș putea răspunde fără să ma trezesc cu critici aspre după, acum frica asta mi-a dispărut. Pot recomanda multe locuri în care sînt convinsă că, dacă nu vrei musai să cauți nod în papură, se poate să te simți bine și să fii foarte mulțumit de mîncare, chiar dacă nu ai include locul respectiv în topul primelor 10 restaurante din țară, ca să nu zic din lume. Acum nesiguranța îmi mai apare cînd cineva mă întreabă “unde pot să mănînc ceva cu specific local?”. Asta mă pune în dificultate din mai multe puncte de vedere. Adevarul e că asta este una dintre ”fricile” tuturor românilor atunci cînd sînt întrebați care mîncare e total și exclusiv specifică României, dar n-o să reiau acum toate argumentele și contraargumentele pentru care unele, sau niciunele, dintre preparatele noastre tradiționale sînt considerate doar împrumutate sau furate de la cei de pe lîngă noi.

Cum ar putea lucrurile să stea mai clar cînd e vorba de specificul litoralului românesc, deci, de fapt, de specificul Dobrogei? Poți merge pe excluderi, să spui că ce e ardelenesc, moldovenesc, bănățean, muntenesc nu e cu specific dobrogean. Dar asta nu înseamnă mare lucru, atîta timp cît oricum restaurantele de pe litoral nu se înghesuie să-ți ofere supă gulaș servitș în pîine sau ciorbă rădăuțeană. Asta nu te ajută cînd, totuși, scormonești după un răspuns pe care să-l dai celui care te întreabă “ce e specific Dobrogei?”. Se poate face, pe bună dreptate, presupunerea că dacă există deschidere la mare, specifice zonei ar fi produsele marine, peștele și fructele de mare. Asta ar fi corect, față de restul țării aici peștele e, sau, mai bine zis, era mai la îndemînă, dar asta doar pînă cînd supermarketurile au facut posibilă furnizarea de pește oceanic la fel de usor și la Baia Mare ca și la Constanta. Din motive deja foarte cunoscute, ce țin de așa-zisa siguranță a alimentelor, produsele din supermarketuri sînt atît de accesibile și comode din punct de vedere al actelor de proveniență si al certificatelor, că sînt preferate de majoritatea deținătorilor de restaurante. Așa că poți mînca la fel de bine dorada sau caracatiță și pe o terasă cu “un picior în mare” la Mamaia și într-un restaurant din vîrf de munte. La fel cum poți mînca pe malul lacului Siutghiol păstrăv, care, chiar dacă e pește, nu e deloc specific Mării Negre sau lacurilor din zona litoralului, ci apelor montane. Despre fructele de mare sau alte produse marine ce pot fi asimilate produselor pescărești, specifice litoralului romanesc sînt numai midiile, rapana, garizii, racii și o anume specie de crab. Deci caracatița, calamarul sau creveții prezenți în meniurile din restaurantele de pe litoral sînt, toate, de import. Chiar și în condițiile acestea, rămîn totuși zeci de specii de pește care se găsesc în Marea Neagră, Dunăre sau lacurile din împrejurimi și ar putea fi oferite clienților în restaurante, mai ales în cele cu specific pescăresc, dar, din motive necunoscute, mulți bucătari și proprietari de restaurante se feresc să introducă în meniu o gustoasă scrumbie autohtonă, friptă pe tablă sau grătar în loc de un file de pangasius. O altă variantă, poate cea mai satisfăcătoare, ar fi definirea specificului local dobrogean prin specificul culinar al etniilor care populează Dobrogea.

Adică specificul turcesc, tătăresc, machidonesc, grecesc, bulgăresc, armenesc, lipovenesc, fără a avea pretenția că aici se termină enumerația. Majoritatea amintirilor legate de litoral ale turiștilor și de preparatele gasite în exclusivitate aici includ șuberecul, baclavalele, saramura, covrigii, braga, placinta dobrogeană, fără a avea pretenția, nici în ceea ce privește afirmația asta, că numai în Dobrogea se fac sau se consumă toate astea. Deci specific există, oamenii gătesc în casele din Dobrogea și șuberec, și chiperchi (sau “piperchi țîrgîsiți”, o mîncare aromânească din ardei și brînza de oaie), numai că sînt ori foarte puține, ori inexistente restaurantele care oferă clienților lor asemenea preparate. E cu atît mai regretabil acest fapt, cu cît e cunoscut faptul că foarte multe localuri de pe litoral sînt deținute și administrate de aromâni (machidoni), oameni foarte pricepuți la afaceri și comert. În loc de preparatele lor tradiționale, de care sînt foarte mîndri, în meniurile lor gasești mai degrabă pizza și scaloppina, în loc de plăcinte cu praz și brînză, sau o pulpă de oaie facută la cuptor, cum numai ei știu să facă. Abia-abia am găsit în ultima vreme două restaurante care au avut curajul să includă cîteva preparate din bucătăria tradițională aromânească.

Concluzionînd și trecînd în registrul optimist și plin de speranță: Dobrogea este unul dintre locurile unde se întrepătrund și coexistă zeci de bucătării, facînd foarte grea, dacă nu imposibilă, definirea unui specific local. De multe ori cei cărora le sta la îndemînă să recreeze un specific local, oamenii care dețin sau administrează restaurantele de pe litoral, resping sau neagă ce s-a moștenit în domeniul gastronomic în decursul a zeci de ani, înlocuind preparatele tradiționale pe care turiștii sau localnicii încă și le mai amintesc și, în felul lor, le cer, cu unele mai rafinate, mai noi, dar fără “specific local”.

Cu toate acestea, sau poate tocmai din aceste cauze, Dobrogea ofera cîte ceva pentru orice gust și dispoziție. Este locul unde poți trece în decurs de cîteva ore prin experiențe gastronomice dintre cele mai diverse, să savurezi într-un restaurant de lux fructe de mare exotice sau să ciugulești dintr-o pungă de hîrtie hamsii prăjite, cumpărate de la o tarabă.

Mie îmi place mult “Dobrogea puțin umblată” și cred că specificul ei gastronomic merită să fie mai cunoscut.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *