Bucatareala, Ciorbe, supe, zamuri, De post, vegetale, Dieta Montignac, Internaționale, Rețete

Supă de linte

Nu m-am întrebat foarte des de ce ar alege cineva care intră pe blogul meu să facă o rețetă așa cum o descriu eu. Niciuna dintre rețetele mele nu este ”ca la carte” sau ”așa cum trebuie să se facă”, ci așa cum o fac eu. În afara cîtorva feluri de mîncare care poartă un nume anume al unui creator, nicio altă mîncare nu are un fel în care trebuie să se facă. Oricîte rețete ai citi, nu e una la fel cu alta, fiecare aduce nota ei proprie, de fapt a celui care a scris-o, numai că unii țin la varianta lor ca fiind originalul, numaiașaseface! etc. M-am ferit mereu de afirmații de acest gen, deși uneori le mai fac și eu (exemplu – ”drobul făcut din altceva decît măruntaie de miel nu e drob!”).

Multe dintre rețetele mele le fac după ureche, și nu mi-e deloc rușine cu asta. De multe ori după ce mănînc ceva ce îmi place la un restaurant, mă întorc acasă și refac așa cum mi se pare mie că se face acel preparat. Un exemplu este gulașul de vită. Am mîncat undeva în Brașov un gulaș care se lăuda că are un amestec secret de condimente care îl face unic. L-am gustat cu atenție și la întoarcerea acasă am făcut unul de vreo două ori mai unic decît cel din Brașov, măcar așa, din ciuda pe care o am pe expresia asta: ”rețetă secretă”. La cîtva timp după ce le fac așa cum mi se pare mie, le verific și din surse scrise și constat că seamănă sau nu seamănă, dar cui îi pasă, atît timp cît rezultatul e unul aproape identic sau chiar mai bun? Mie sigur nu.

Supa asta mi-a fost inspirată de o supă libaneză de linte, mîncată la un restaurant libanez. E diferită de cea turcească, cea grecească, cea marocană, cea tunisiană etc. și mai ales foarte diferită de cea românească, iar mie îmi place cel mai mult dintre toate. În stilul extrem de minimalist pe care îl practic la multe dintre supele mele, am eliminat tot ce ar fi putut fi de prisos. De multe ori fac supa de linte doar din linte și condimente, iar dacă pun cîteva legume, astea sînt doar cîteva. În cazul de față am folosit următoarele ingrediente:

  • Linte (eu am avut roșie, dar poate fi folosită la fel de bine și cea verde) – 500 g;
  • legume: 1 morcov, 1 ceapă, 1 păstîrnac;
  • Ulei de măsline;
  • Condimente – piper, ienibahar, cuișoare, scorțișoară, coriandru, muștar boabe, chimen și dafin.
  • Sare;
  • Lămîie.

Pentru cei care se întreabă cîte condimente, vă sugerez în poza de mai jos cam cîte pun eu. Destul de multe, oricum, deci nu doar un praf de piper, ci aproximativ o lingură și jumătate, chiar două de condimente măcinate.

Pozele sînt din 2006, cînd doar ce îmi luasem un mojar de care eram tare mîndră, îl pozam în orice poziție. Adevărul e că un mojar de granit e un instrument foarte util într-o bucătărie, iar al meu are și o poveste pe care, poate, o s-o povestesc cîndva și aici, pe blog. Mai mult pozam pistilul decît condimentele, dar de cîte ori văd o poză cu condimente în mojar, îmi și imaginez parfumul care iese de acolo. Mda, și mojarul arăta binișor, acum are o culoare mult mai închisă, dar tot drag îmi e.

Dacă vreți, pun și poza cu legumele: păstîrnac, morcov, ceapă.

Se pun la fiert lintea și legumele tăiate cuburi, într-un volum de apă inițial de aproximativ un litru și jumătate. Dacă se umflă prea tare lintea, mai adăugați apă la fiert. Nu e necesar să fiarbă foarte mult, poate că vă creează această impresie, părînd apropiată ca structură cu fasolea, adică o boabă uscată, dar lintea, chiar și nedecorticată, fierbe destul de repede. După aproximativ jumătate de oră de fierbere încercați în dinți o boabă de linte și vedeți cum stă treaba cu ea. Se poate să fie deja gata, dacă nu, mai lăsați să fiarbă. Nu e treabă exactă ca timp, depinde de mulți factori, așa că cel mai bine e pe încercatelea.

Cînd e gata fiartă lintea, se dă oala puțin deoparte de pe foc, se bagă blenderul vertical în oală și se amestecă pînă se face totul o cremă. Se repune oala la fiert și se potrivește de grosime, cum se zice pe la noi, că în DEX văd că nu are sensul ăsta, deși la gros zice, citez: ”Despre fluide – Care curge sau se împrăștie greu; dens”. Adică se adaugă apă, preferabil încălzită deja, pînă cînd vă place cum arată. Eu o prefer potrivită, nu îmi place chiar terci gros, avînd în vedere că se servește cu crutoane de pîine care, și ele, mai absorb din lichid, și atunci ar deveni prea groasă. Se aduce din nou la fierbere și se potrivește de sare. Aproape de oprirea focului, cu un minut înainte, adaug condimentele mojarate și cîteva fire de ulei de măsline. Se mai dă un clocot și se oprește focul. Cînd îmi fac numai pentru mine (mai folosesc pentru situațiile astea și linte deja fiartă, din conserve, și nu mai pun nicio legumă) adaug și cîteva fire de ardei iute uscat, devine foarte picantă, exact pe gustul meu. Ceilalți ai casei nu mănîncă prea picant, așa că lor le este de ajuns piperul.

Se pune în farfurie și se servește cu o felie de lămîie care se stoarce în supă, și cu crutoane de pîine prăjite rapid într-o tigaie cu puțin ulei de măsline. Sau, și mai bine, bucățele de lipie libaneză tăiate pătrățele și, la fel, prăjite în ulei de măsline.

Ajunsă la final cu povestirea felului în care fac eu supa asta, vă invit din nou să faceți încercări atunci cînd gătiți mîncăruri, să introduceți ingrediente care vă plac sau să le scoateți pe cele care nu vă plac, să condimentați după placul vostru, să experimentați crearea de rețete noi, pe gustul vostru. Este cel mai bun mod în care ni se dezvoltă și educă gustul și intuiția în bucătărie.

Tagged , , ,

4 thoughts on “Supă de linte

    1. Și eu m-am inspirat din bucătăria arăbească în ceea ce privește condimentele. Mărturisesc că îmi era cam frică să adaug multe dintre ele în cantități mari, dar mi-a trecut cînd am văzut la lucru un bucătar indian care punea cu polonicul 🙂

  1. Si mie mi-e cam frica de condimente multe si puternice. Bine, d fapt nu de condimente mi-e mie frica, ci de sot, ca e foarte conservator si risc sa raman cu supa nemancata. Nici mojar nu am, situatia asta trebuie remediata urgent.
    Dar lintea si supa de linte imi place tare. O sa-mi fac eu curaj sa strecor si condimente mai multe! 🙂

    1. Condimentele ca condimentele, dar situația cu mojarul trebuie reparată 🙂 Nu au deloc aceași aromă măcinate în rîșniță, cum le făceam înainte.

Leave a Reply to Dana Burlacu Visternicu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *