Aminteam în rețeta de piperchi țârgâsiti de experiența prestației mele într-un show culinar pe terasa hotelului Iaki, în 1 august 2018. Cum amintirile au început să revină și mi s-a făcut deja dor de seara aia, am zis să aștern și cîteva cuvinte, ca să le citesc și mai tîrziu, deși de uitat probabil n-o să uit prea curînd cum a fost.
Viața în Constanța vara este ceva e se desfășoară foarte intens. Am mereu impresia că în cele 3 luni de vară, trăim cît pentru tot anul. Sînt atîtea lucruri de făcut, de văzut, de ascultat, de mirosit, de gustat, de atins. Toată țara se mută la mare, primești vizite, îi însoțești pe vizitatori pe unde merg și ei, sîntem mereu în mișcare. Și ce? Am zis eu că nu-mi place? Normal că-mi place, am din ce mă ”hrăni” toată iarna, cînd în afară de a admira marea în furtună sau înghețare, mare lucru nu avem de făcut așa… pentru spirit. Este una dintre explicațiile pentru faptul că am întîrziat să scriu pe blog despre ceva frumos care s-a întîmplat în Constanța zilele trecute. Adică acum 3 săptămîni, dar tot ”zilele trecute” e.
Odată titlul scris, am și enumerat două dintre cele 4 ingrediente ale acestei minimaliste, rapide și gustoase salate. Celelalte două ingrediente sînt ceapa roșie și caperele. Bine-nțeles că nu putem întocmi o salată fără sare, ulei, oțet sau ceva asemănător.
Pentru că e post dar cu multe dezlegări la pește, pentru că lumea chiar se preocupă de post (ieri am trecut printr-o pescărie de obicei plină de pește dar acum era goală), am zis să vă sugerez această salată care poate fi gata și în 10 minute, dacă vă mișcați cu talent, și doar știm că dacă ne e foame, cu toții sîntem foarte talentați.
Puține lucruri din domeniul gastronomiei îmi sînt neplăcute. În general e o delectare pentru mine să aud oamenii vorbind despre mîncare, gastronomie în general, programele mele preferate la televizor sînt cele culinare, revistele pe care le mai citesc în format ”hîrtie” sînt tot cele cu rețete, iar pe internet probabil că 50% din ce urmăresc este despre mîncare. Cum am mai lăsat să se ghicească și din articolul meu scris acum cîțiva ani, Și bucătarii amatori (se) plîng cîteodată, un lucru care nu îmi place în domeniul acesta este plînsul, lamentarea (după mine astea două nu sînt sinonime, plînsul e o lamentare cu lacrimi, lamentarea e un plîns tăcut, cum vreți s-o luați).
Odată cu intrarea în viața de adult e din ce în ce mai greu să mai găsești un lucru pe care să-l faci pentru prima oară. În vreme ce unii caută senzații noi în sporturi extreme, Selgros România s-a gîndit să ofere ca premiu la o competiție culinară o experiență nouă: cea de ”chef pentru o zi” în bucătăria unui mare restaurant. Mi-a plăcut din start ideea, și cred că și concurenților care s-au înscris în număr foarte mare la concurs. Pe lîngă premii în obiecte valoroase pentru bucătăriile lor, seturi de vase, vouchere de cumpărături, iar pentru marele premiu un robot de bucătărie profesional Kenwood, acest premiu-experiență a fost partea inedită și, după mine, cea mai valoroasă a concursului.
Greu îmi e să încep o postare cu o rețetă fără să vorbesc despre ea: de unde am aflat-o, de ce m-am hotărît s-o fac, lucruri care mie mi se par interesante dar habar n-am cum sînt pentru ceilalți care ajung să le citească. Recunosc, eu sînt destul de plictisită cînd caut o rețetă să stau să citesc de zece ori aceeași poveste despre cum Savarin a făcut savarina, Chateaubriand – Chateaubriand-ul, Pavlova – Pavlova etc. “Haha!”, hai nu mai rîdeți, știu și eu că nu e așa, v-am zis doar că citesc poveștile de 10 ori pînă apuc să ajung la rețeta propriu-zisă, doar am vrut să fac economie de text, care, iată, tocmai a devenit mai lung.
Suspectez faptul că pe timp de caniculă mi-e perturbat uzul rațiunii, astfel că mă apucă gătitul înfocat, adică ”înfocat” la propriu, cu mult foc, exact cînd afară sînt peste 30 de grade. Numai pe timp extrem de călduros îmi aduc aminte de această ”mîncare”, fapt justificabil, totuși, pentru că numai vara găsesc ardei capia atît de buni pentru copt. Și chiar dacă o fac la cald, o mănînc rece, așa că merită efortul inițial, ca după aceea doar s-o scoți de la frigider și s-o mănînci în orice moment al zilei, de la mic dejun, pînă la cinele tîrzii.
Combinația de ardei copți cu feta am întîlnit-o în Grecia în mai multe forme: ardei copți umpluți cu feta, ardei copți scufundați într-un fel de fondue, ardei copți într-o tocană cu brînză și cîrnați, etc, dar toate aceste rețete erau prea complexe ca să încerc să le reconstitui la mine în bucătărie, așa că am simplificat totul la maxim și a ieșit asta.
Crustă crocantă, cu bășici, peste o crustă moale, o descriere modestă, dar o chestie tare bună… am testat noua rețetă de aluat cu care se pot face chestii prăjite cu umpluturi, eu am făcut șuberec, dar cu siguranță voi mai încerca și altele.
Spre deosebire de aluatul clasic care conține minimum de ingrediente, și anume făină, apă, sare, iar șuberecul iese moale, se poate îndoi sau rula, șuberecul făcut astfel iese mai rigid, se poate mînca mai ușor, iar crusta e, îndrăznesc să spun, mai gustoasă.
Printre amintirile mele din copilărie, există și unele foarte… gustoase. Așa cum mirosurile sau sunetele îmi aduc aminte de momente din viața mea, există feluri de mîncare care îmi aduc aminte de evenimente la care am participat, oameni pe care i-am cunoscut și stări pe care le-am avut cîndva. Un gust pe care nu îl regăsisem de mult, dar după care tînjeam, aducîndu-mi deodată aminte de el, a fost cel al unei supe de rață pe care o făcea bunica mea. Ținînd cont de faptul că bunica mea s-a dus cînd eu aveam pînă în 10 ani, și că experiențele mele în bucătărie au început mult mai tîrziu, am încercat să scot ceva de la mama în legătură cu supa asta, să văd dacă își aduce aminte de ea, pentru că după moartea bunicii ea nu a mai făcut-o niciodată. Și din lipsă de rață, creșterea păsărilor de toate felurile fiind marea pasiune a bunicii, dar probabil și pentru că uitase că există acest fel de mîncare, cum și eu mai uit de cîte unul. Îi zic supă pentru că după amintirile mele nu era acrită în niciun fel, ba chiar îmi aduc aminte că era cumva dulceagă față de ciorbele acre pe care le făceau mama și bunica în general. Ei, mama nu cred că a citit vreo rețetă de mîncare în viața ei, dacă o întrebi cum face ceva începe să explice într-un limbaj plin mai mult de prepoziții și interjecții decît de verbe și substantive, așa că, neaflînd nimic relevant, am deschis subiectul cu sora mea, bazîndu-mă pe memoria ei, pe inventivitate și creativitate, precum și pe cunoștințele de fizică și chimie pe care le deține. Ce i-am descris: ”mă, era o zeamă grasă cu rață și multă varză, dar varza era așaaa… nu știu cum…”, iar ea mi-a spus plină de siguranță: ”prăjea varza înainte și-i punea bulion!”. Wow! Atît de simplu! Cum de nu m-am gîndit?!
Unul dintre lucrurile care m-a fascinat la începuturile vieții mele de bucătar amator, și continuă să mă încînte și azi, a fost infinitatea combinațiilor care pot fi făcute în domeniul culinar, folosind un număr totuși limitat de ingrediente, oricît de mare e oferta și diversitatea acestora în ziua de azi. Din aceleași ingrediente, cu doar un mic adaos, sau doar printr-o mică schimbare de procedură de gătire, iese ceva total diferit. Un gust nou, o consistență nouă, deja este un alt-ceva, cu alt nume, altă zonă din lume unde e consumat, altă cultură și altă legendă creată în jurul lui.
By continuing to use the site, you agree to the use of cookies. more information
The cookie settings on this website are set to "allow cookies" to give you the best browsing experience possible. If you continue to use this website without changing your cookie settings or you click "Accept" below then you are consenting to this.
