Risotto cu căpșuni

Greu îmi e să încep o postare cu o rețetă fără să vorbesc despre ea: de unde am aflat-o, de ce m-am hotărît s-o fac, lucruri care mie mi se par interesante dar habar n-am cum sînt pentru ceilalți care ajung să le citească. Recunosc, eu sînt destul de plictisită cînd caut o rețetă să stau să citesc de zece ori aceeași poveste despre cum Savarin a făcut savarina, Chateaubriand – Chateaubriand-ul, Pavlova – Pavlova etc. “Haha!”, hai nu mai rîdeți, știu și eu că nu e așa, v-am zis doar că citesc poveștile de 10 ori pînă apuc să ajung la rețeta propriu-zisă, doar am vrut să fac economie de text, care, iată, tocmai a devenit mai lung.

Continue reading

Plov – Pilaf uzbek

Unul dintre lucrurile care m-a fascinat la începuturile vieții mele de bucătar amator, și continuă să mă încînte și azi, a fost infinitatea combinațiilor care pot fi făcute în domeniul culinar, folosind un număr totuși limitat de ingrediente, oricît de mare e oferta și diversitatea acestora în ziua de azi. Din aceleași ingrediente, cu doar un mic adaos, sau doar printr-o mică schimbare de procedură de gătire, iese ceva total diferit. Un gust nou, o consistență nouă, deja este un alt-ceva, cu alt nume, altă zonă din lume unde e consumat, altă cultură și altă legendă creată în jurul lui.

Continue reading

Tacheen – Pe unde mai pune țăranul șofranul

De cînd am auzit vorba ”ce știe țăranul, ce-i ăla șofranul?”, adică de foarte mult timp, m-am hotărît să ies și eu, domnule, din inferioritatea culinară ce mă caracteriza, conform înțelepciunii neamului, și să văd ce e cu el. Așa că prima dată cînd am văzut condimentul în magazin, într-un pliculeț, ca orice condiment, l-am și înhățat și deja mă vedeam urcînd  brusc o treaptă socială culinară. Gata, nu mai eram un țăran, aveam deja niște șofran și curînd aflam și ce e el. La noi acasă nu se văzuse niciodată șofran, dar am reținut totuși o discuție între mama și bunica vorbind despre cozonacul nu-știu-cui, care ”probabil nu era așa de galben de la ouă, ci de la șofran”, deci nu era ceva total necunoscut pe vremea copilăriei mele, ci poate chiar uzual din moment ce se putea pune în cozonac. Eram prea mică pe atunci să mă bag în discuții de genul ăsta, dar cuvîntul mi-a rămas în memorie.

Revenind la plicul meu: l-am deschis emoționată, să caut șofranul, nici nu știam cum arată. Ca și în cazul cadourilor din vremea adolescenței mele, cînd în pachetul mare găseai un pachet mai mic și tot așa pînă la nimic, așa am mai găsit și eu în interiorul plicului mare un plic mai mic, de fapt mult mai mic, dacă nu eram atentă puteam să arunc plicul mare cu totul la gunoi, crezînd că s-a produs o greșeală și n-au pus nimic în plic. Continue reading

Prune uscate cu orez (și zahăr ars)

Mîncare de toamnă și iarnă, făcută azi din nostalgie și mare poftă.

Prune uscate, aproximativ 500 de grame. Orez, o ceșcuță și jumătate. Zahăr, 3-4 linguri.

Se pune apă la fiert și cînd clocotește se aruncă prunele spălate în ea. Apa să acopere prunele, să nu fie prea multă. Se fierb vreo 15 minute.

Se pune la fiert orezul în aproximativ 3 cești de apă.

Se topesc într-un vas 2-3 linguri de zahăr pînă se caramelizează și miroase a zahăr ars, să nu se ardă foarte tare, dar nici să nu fie doar topit. Zahăr ars înseamnă puțin fum…

Se amestecă în vasul cu zahărul ars prunele cu apa în care au fiert și orezul fiert doar pe jumătate, scurs de apă, se adaugă o lingură de zahăr și un praf de scorțisoară și se lasă să fiarbă împreună pînă e gata orezul.

Rezultat:

20151030_160705[1]Noi o tratăm ca pe o mîncare obișnuită și o mîncăm cu pîine, cine vrea poate să o mănînce ca desert. Eu vreau s-o servesc mîine pe post de garnitură la o rață la cuptor, dacă mai rămîne ceva pînă atunci. N-ar fi de mirare ca cineva s-o vrea ciorbă… chestie de alegeri.