Bucatareala, Mincaruri gatite, Psihogastroterapie, Rețete, Selgros

Psiho-gastro-terapia (și o rețetă de paste aglio, olio e peperoncino)

Psiho-gastro-terapie – ”există așa ceva?” o să mă întrebați. Ei, bine, da, există măcar și pentru faptul că am pus eu acest titlu unui articol în care vreau să vorbesc despre două dintre marile mele pasiuni: psihologia și gastronomia. Pe prima mi-am făcut-o profesie, pe a doua o practic, după cum se vede, la fel de intens, deși nu mă pot numi un profesionist. Am găsit mereu multe legături între ele, dar nu m-am aplecat niciodată în teoretizarea sau în punerea în cuvinte a acestora, așa că o să încerc să fac asta acum, într-o primă postare pe această temă. După cum vă spuneam în postarea trecută, colaborarea mea cu Selgros a intrat într-o nouă etapă, și pe lîngă subiectul drag mie privind tradițiile gastronomice ale etniilor din Dobrogea, în această campanie voi scrie și despre subiectul psiho-gastro-terapie.

Să începem cu puțină istorie culinară personală. Am început să gătesc lucruri care se pot mînca în jurul vîrstei de 19 ani. Pînă atunci exersasem cu mult curaj diverse preparate în care ingredientele erau pămînt, frunze, rîme, crenguțe, scoarță de copac, nisip, apă din bălți. Una dintre cele mai fascinante capacități ale minții noastre, imaginația, ne face să vedem în locul unui nămol amestecat cu lucruri total necomestibile un preparat savuros, nicidecum ceva ce-ți întoarce stomacul pe dos.

Am abandonat această joacă a gătitului cu ingrediente necomestibile atunci cînd am descoperit focul, adică beneficiile folosirii aragazului. Și ce puteam să fac eu, copil de 10-12 ani, decît să pun la topit niște zahăr? Mă fascinau felul în care se schimba forma firelor de zahăr alb în lava galben-maronie, uneori aproape de negru, cînd o lăsam mai mult pe foc, mirosul pe care îl scotea și mișcarea unduioasă din vasul în care topeam zahărul. Uneori le delectam pe sora mea și pe prietenele cu care mă jucam cu un caramel amărui, tare, cu o formă neregulată modelată pe o linguriță, iar ele erau încîntate să fie servite cu ceva atît de ”rafinat”. Cu acest preparat de înaltă ținută culinară am căpătat și prima arsură serioasă, cu un semn pe care îl acum și acum pe mînă și care-mi aduce aminte de începuturile mele în bucătărie.

Îmi mai aduc aminte de o zi în care m-am hotărît să fac… fasole. Eram deja adolescentă, colegele mele găteau acasă, m-am gîndit că e destul de simplu, nu? Schimbi de cîteva ori apa, pui la fiert fasolea, prăjești o ceapă, torni bulion, apoi pui totul peste fasole. Numai că prin uleiul din tigaia pe care am găsit-o pe aragaz  trecuseră cu o  seară înainte niște hamsii, și, oricît de neobișnuite pot fi preferințele cuiva, fasole cu miros de pește nu e tocmai o combinație fericită. După ce s-a stat la masă și s-a rîs bine de isprava mea, tata a zis ”lasă bucătăria că nu e de tine, o să faci tu la tine acasă”.

Ultimul preparat făcut în casa părintească a fost o prăjitură cu lămîie, chiar pentru petrecerea de la majoratul meu. Într-o ambiție a cărei proveniență probabil acest articol o va lămuri, am vrut să fac ceva eu cu mîinile mele atunci cînd împlinesc 18 ani, chiar cu pierderea unui timp prețios. Să zicem doar că n-a fost chiar o reușită, nici acum nu-mi explic cum a putut ieși o prăjitură mai acră chiar decît o lămîie. Probabil că prietenii mei prezenți la petrecere mă iubeau foarte mult, platoul cu ”lămîițele” mele s-a golit și nimeni nu a avut nimic de criticat.

Am povestit aceste întîmplări pentru că mai tîrziu mi-am dat seama că încercările de a găti veneau din dorința de a le arăta celor din jur (chiar dacă la început era vorba despre niște păpuși) că îmi pasă de ei, că vreau să le prepar ceva cu mîna mea, punînd acolo, în preparat, ceva din timpul meu și din dragostea mea. Primeam la rîndul meu felul acesta de grijă și de dragoste de la bunica sau de la mama, care găteau pentru noi, cei din familie. Apoi, în procesul gătitului, nu e vorba numai despre ce dai, ci și despre ce primești. Aprecierile la adresa preparatelor noastre ne dau sentimentul de încredere în noi și ne simțim valorizați. A-i hrăni pe cei dragi este un lucru minunat, lucru prea puțin conștientizat în zilele noastre, cînd considerăm că a face o mîncare nu e chiar așa o muncă importantă, ba chiar fugim de statutul de bucătăreasă sau de gospodină.

Mersul prin piețe, cultivarea celor necesare gătitului sînt lucruri care ne aduc bucurie și satisfacție, ca bucătari amatori sau profesioniști. Creierul nostru are nevoie de o stimulare senzorială vizuală, olfactivă, tactilă, pe care lucrul cu ingredientele și tehnicile în bucătărie ți le pot aduce. Gustul unor mîncăruri îți creează confort, locurile în care mănînci îți diminuează starea de oboseală, îți aduc relaxare și odihnă, toate acestea pe lîngă necesitatea de bază de a te nutri pur și simplu.

Dar nu numai pe plan individual gastronomia poate funcționa terapeutic, ci și la nivel relațional. Mesele luate împreună cu familia sau cu prietenii creează coeziune și apropiere, bine-nțeles atîta timp cît se desfășoară într-o atmosferă pozitivă, pentru că la fel de bine putem vorbi și de efectele negative, dacă atmosfera e una conflictuală.

Deja sînt uimită de cît de multe fire de legătură am găsit în cîteva rînduri între bucătărie, gastronomie și psihologie, și sînt convinsă că mi se vor arăta încă multe altele. Folosirea tuturor acestor beneficii ale gătitului sau ale mîncatului pot fi foarte bine factori psihoterapeutici, la fel ca alte tehnici deja consacrate.

Revenind la prezent și la cum își face simțită prezența psihologia în activitatea mea culinară, dar și gastronomia în timpul lucrului în cabinetul de psihologie, mărturisesc că respect o regulă pe care am stabilit-o informal în propria familie: cea de a lua o masă pe zi, împreună, toți cei din familie. Și încerc aproape cu fiecare cuplu care îmi trece pragul cabinetului să explorez dacă fac acest lucru, sau dacă este posibil să îl facă pe viitor.

Din motive care țin de statutul nostru de oameni ai muncii, masa pe care o luăm împreună în timpul săptămînii este cea de seară. Ați zice că a sta la masă presupune a găti și, deci, mult timp petrecut în bucătărie. Dar nu e chiar așa: deși îmi place să gătesc, sînt seri în care scoatem din frigider ceva, punem în fața noastră pe masă, mîncăm și povestim ce am făcut în timpul zilei. Mai sînt seri în care soțul sau fiul meu declară că sînt prea obosiți ca să mai vină la masă și că preferă să se odihnească. Și atunci îi las în pace, nu îi forțez. Daaar… nimeni nu mă oprește să folosesc niște tehnici subversive care nu rămîn niciodată fără răspuns. Ei bine, una dintre ele este să mă apuc să gătesc ceva extrem de ”parfumat”. O tigaie în care pun ulei de măsline și arunc un cățel de usturoi tocat funcționează de fiecare dată mai bine decît insistentul ”haideți la masă!”.

Și cum foarte multe feluri de mîncare pornesc în acest fel la mine în bucătărie, adică puțin ulei de măsline într-o tigaie apoi un cățel de usturoi tocat, vă propun o rețetă simplă de paste, poate cea mai simplă existentă vreodată: spaghetti aglio, olio e peperoncino, adică paste cu usturoi, ulei de măsline și fulgi de ardei iute uscat, felul meu preferat de paste.

Ingrediente

  • Spaghete integrale, se găsesc la Selgros marca La Molisana, foarte bune! – 500 g (pentru 3 porții, noi sîntem mari mîncăcioși de paste);
  • 5, 6, 7 -8 căței… sau mai bine o căpățînă întreagă de usturoi;
  • peperoncino – fulgi de ardei iute uscat, după gust. Mie îmi place foarte picant, dar îmi mai pun fulgi de ardei iute uscat în propria farfurie;
  • Ulei de măsline, aproximativ 75 ml (de asemenea luat de la Selgros, marca proprie TransGourmet Economy)
  • sare.

Mod de preparare:

Pastele se fierb conform recomandărilor, în apă cu sare, în general cam 10 minute. Se scurg, dar se mai păstrează cîteva linguri din apa în care au fiert.

Într-o tigaie sau vas larg cu pereții mai înalți se pune uleiul de măsline, se adaugă usturoiul tocat felii subțiri, fulgii de ardei iute uscat și se așază pe foc potrivit, nu tare, ca să nu se prăjească usturoiul prea repede.

Se lasă pe foc amestecînd ocazional sau agitînd tigaia, pînă cînd usturoiul capătă o culoare ușor mai închisă pe margini.

Se răstoarnă pastele în tigaie peste uleiul de măsline și se amestecă bine. Se tornă 1-2 linguri din apa în care au fiert pastele, ca să se absoarbă mai bine toate aromele din ulei.

Asta este tot. Mie îmi plac așa, simple, vă asigur că sînt delicioase. Mulți dintre cei care au văzut vreodată fotografii cu ele mă întreabă ”de ce mănînci paste goale?”, dar gustul este absolut minunat, nu-mi pot imagina o săptămînă fără o porție zdravănă de paste AOP, așa cum sînt numite prescurtat.

Ai mei își mai pun cîteodată parmezan ras deasupra, și nu e nimic greșit să vă puneți ce adaosuri de verdețuri doriți, cum ar fi pătrunjelul sau busuiocul, dar eu rămîn adepta minimalismului în ceea ce privește acest mod de a face pastele.

Iată că pentru un aspect mai colorat am adăugat și eu cîteva frunze de pătrunjel.

Realizarea acestei rețete de paste durează aproximativ 15 minute, așa că este o alegere perfectă pentru zilele în care nu aveți prea mult timp pentru gătit. În plus, vă lansez invitația să testați această metodă de aducere la masă a familiei, și-apoi să-mi spuneți cum a funcționat. Succes!

Tagged , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published.