La Tauc – restaurant pescăresc

Azi e 15 august, bun prilej să anticipăm că sezonul pe litoral se va încheia curînd, chiar dacă vremea caldă și bună de plajă ține încă vreo lună. Nu cunosc motivele pentru care cei mai mulți turiști aleg doar vîrful de sezon la mare, cînd aglomerația și prețurile ajung pînă la cer, dar e alegerea lor. Dacă aș fi îndemnat pe cineva toată vara să devieze de la binecunoscutul drum Mamaia-Mangalia ca să vadă și altceva, probabil m-ar fi ignorat total, așa că o să fac acum această recomandare.

La Tauc e un local din apropierea localității Zebil, județul Tulcea, descoperit într-unul dintre tururile noastre pe meleaguri dobrogene, intitulate sugestiv după dude și corcodușe. Pe la mijlocul lunii iunie, pe marginea multor drumuri cel mult naționale se găsesc duzi și corcoduși plini de fructe pe care nu le culege nimeni, cad pe asfalt sau sînt mîncate de păsări direct din pomi. Așa că o dată pe an plecăm în această excursie, pe anumite trasee favorite, unul dintre ele fiind Jurilovca-Sarichioi-Babadag, marginea drumului oferindu-ne, de obicei, ospățuri pe cinste. Vremea de anul ăsta nu a fost prea prietenoasă cu dudele, chiar dacă am întîrziat cu aproximativ 2 săptămîni decît de obicei cu plimbarea noastră, nu am găsit nicio dudă coaptă. Niște corcodușe s-au găsit ele, dar erau atît de acre că nu se puteau mînca de plăcere, am băgat cîteva într-o punguță ca să le încerc la acrit o ciorbă, apoi, lihniți de foame și cu stomacele ronțăind după corcodușele alea acre, am zis ”hai la Mahmudia să mîncăm un borș!”. Și tocmai ne pregăteam să ieșim în drumul național care duce la Tulcea și apoi la Mahmudia, cînd, după o curbă care părea că te duce direct într-un canal de Dunăre, ne-a apărut o firmă, asta:

Probabil că dacă mă nimerea doar un pic mai neflămîndă, nu aș fi zis ”ia uite un restaurant!”, aș fi crezut că e vreo mică întreprindere de industrializare a peștelui, am fi mers mai departe și am fi făcut încă vreo jumătate de oră pe puțin ca să ajungem la restaurantul nostru preferat din Mahmudia, Casa Teo, despre care am mai povestit aici.

Interesați fiind să mîncăm ceva, ne-am oprit unde am putut, pentru că drumul e destul de îngust, dar am găsit o parcare largă, pietruită, de unde se putea admira un peisaj mirific al unui canal. După cum se vede în poze, parcare pustie, drum pustiu, o priveliște familiară pentru o duminică seara de mijloc de iunie.

Am găsit o gaură printr-un fel de gard și am băgat timid capul, pentru că se auzeau niște zgomote din interior. După tot ce am găsit afară, nu mă așteptam în niciun caz ca după peretele acela să gasesc așa o terasă.

Ne-am așezat și am început să explorez ce e primprejur, pentru că terasa ”iese” direct din acest canal care îți oferă atîta frumusețe și senzație de pace, auzindu-se numai orăcăitul broaștelor, bîzîitul muștelor (exact, în natură sînt și de-astea), bîlbîdîcul rațelor care înoată în apă și cîteva comenzi strigate la bucătărie de fata care ne servea.

Am comandat lucruri simple: borș, caras prăjit și saramură.

Nu vreau să par deplasată căutînd multe epitete pentru niște preparate atît de… obișnuite. Cred că dacă zic doar ”excelente!”, iar voi îmi cunoașteți standardele, o să înțelegeți cît mi s-au părut de bune. Se simte de la distanță că peștele folosit este proaspăt-proaspăt, bucățile folosite foarte bine tranșate și porționate ca să le poți mînca, fără regretul de a fi nevoit să lași jumătate în farfurie (am întîlnit locuri în care cînd comanzi caras prăjit să îți aducă doi la o porție, pentru că altfel nu ating gramajul din meniu, dar de ce trebuie să pui caras de jumătate de kil, cînd un om normal nu poate mînca atît??).

Cu adevărat surprinsă am fost de saramură, este cea din ultima poză, cu zeama albicioasă. După cum spuneam și despre borșuri la rețeta mea de soleanca de pește, există tot atîtea rețete de saramură cîte sate pescărești există în Dobrogea (județele Constanța și Tulcea): saramură cu legume sau fără, unele (preferatele mele) doar din apă cu sare și ardei iute uscat, unele cu legume coapte etc. etc., dar ca asta eu n-am mai mîncat niciodată. O zeamă gustoasă și cremoasă, aromată, cu gust fin de usturoi bun (aspect important, repet: degeaba e bun peștele și bine făcut, dacă usturoiul folosit este din cel chinezesc de la care te doare limba de iute ce e, sau mujdeiul e făcut o dată pe săptămînă iar cînd ți se servește e deja ”coclit”). Bine-nțeles că nu m-am putut abține să nu întreb ”cine e bucătarul? cine a făcut minunea asta și cum??”, întrebări adresate fetei care ne servea (nu-mi place expresia ”fata care ne servea”, dar am căutat în DEX ”ospătară”, nu există, e doar ”ospătăriță”, care nu îmi sună bine și chiar era o fată tînără și drăguță, o să îi zic așa), care m-a luat de mînă și m-a dus pînă la ușa bucătăriei, a chemat-o pe ”Silviaaa!” (parcă așa îmi aduc aminte că a strigat-o), iar Silvia a ieșit și mi-a spus că saramura este făcută după rețeta familiei ei, este pe bază de mujdei și plante aromatice uscate (busuioc, oregano) și că poate părea o bombă pentru ficat și fiere, dar e prea bună să nu o încerci. Și așa a fost, deși am mîncat cu mămăligă și ultima picăturică de zeamă din saramură, nu m-a durut niciun ficat și nu am avut nicio senzație de greutate la stomac.

Am rămas să ne bucurăm de liniștea și tihna de acolo, de vegetație și faună pînă aproape de apusul soarelui.

O broscuță ieșită din apă ne-a ținut companie.

Am primit și o carte de vizită.

La plecare ne-a bucurat și un superb răsărit de lună plină deasupra lacului Babadag.

4 thoughts on “La Tauc – restaurant pescăresc

    • Da, cred că e un mujdei diluat cu supă de pește și aromatizat cu ierburi aromatice. Dar nu am rețeta exactă 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *