Constanța pare să fie metropola unei mulțimi de mici meserii care nu necesită o muncă serioasă. Negustorii de pepeni stau așezați cu nonșalanță în fața tejghelelor lor, lustruitorii de pantofi, vînzătorii de alimente neverosimile cum ar fi semințele de dovleac și boabele de fistic, de dulciuri, de monede grecești, de relicve antice colectate de pe malul mării, negustorii de pește, etc. Mulți rămîn toată ziua în colțul unei case așteptînd cumpărătorii. În căldura sufocantă a verii, sub soarele care face să dogorească casele albe, nimic nu este mai caraghios decît să mergi și să faci semne pentru a atrage clientul.
În aer plutesc mirosuri de ulei încins, de piper, de roșii coapte și ceapă prăjită. Toată gama picantă a bucătăriei orientale ne pătrunde în nări. Toate prăvăliile dau spre stradă. Se vede cum se coace pîinea, cum se rumenește puiul, cum se prăjește ardeiul sau peștele. Acest fapt nu doar provoacă apetitul, dar este și foarte pitoresc și animă în mod unic orașul.
Cuvintele de mai sus sînt scrise de Eugene Pittard, un antropolog elvețian care a elaborat un studiu de o mare însemnătate despre Dobrogea românească în lucrarea La Roumanie; Valachie, Moldavie, Dobroudja, după cercetările desfășurate în România la sfîrșitul secolului XIX.
